Sâmbătă a fost o zi frumoasă la Paris, cu magazinele dar mai ales bistrourile sale minunate, unice, și eternii turiști așezați ca în vitrină, plini de voie bună și fericiți că sunt… la Paris. Mă așez într-o cafenea cu tablouri și oglinzi vechi, din anii ’30. Mesele solide, scaunele îmi aduc aminte de filmele de acum 40 de ani, totul este aici o poezie de demult care te poartă de colo, colo, fără sens, din Montmartre până în nebunia din cartierul Latin…. Parisul este frumos și când plouă, este nostalgic dacă vrei să fie așa, dar și spumos ca o șampanie, este vesel, plin de voie bună și primitor.
A fost ultima zi în care Parisul a fost… Paris. Acum mă plimb pe malul Senei, și sâmbătă a fost ieri, dar acum totul este pustiu. Parisul este trist cum nu am crezut că poate fi… fără bistrouri, fără muzee și mai ales cu un Turn Eiffel pustiu… Parcurile sunt închise, șampania o poți lua de la supermarket dacă vrei, dar nu mai ai de ce să o bei… și în curând, peste încă o zi, nici măcar nu o să mai am voie să mă plimb pe străzi.
Cel mai mult îmi lipsește umanitatea. Îmi lipsește râsul copiilor, tinerii care se sărută și mai ales apropierea de ceilalți oameni, indiferent de rasă sau culoare. Sunt puțini oameni pe stradă, ne respingem ca niște magneți cu un singur pol MINUS, ne ocolim de la 2 metri, conform legilor în vigoare.
Intru în magazin să cumpăr o baghetă (adio crêpes, nu mai are cine să le facă), și vânzătorul se dă înapoi când mă apropii prea mult de tejghea… mă simt deja vinovat că am încălcat legea celor 2 m distnață timp de o secundă. Mă gândesc cu groază ce o să pățesc dacă o să strănut sau și mai rău, dacă mi se usucă gâtul și tușesc? O să mă ia poliția pe sus?
Hotelurile sunt goale, restaurantele și magazinele închise, iar ferestrele lor oarbe mă umplu de fiori. Nu de tristețe, ci mai degrabă de disperare. Parisul viselor mele a dispărut, a rămas frica, și nu frica mea, deoarece imaginația mea este mai presus de ea și nu mă poate atinge sufletește, ci a celor care trec pe lângă mine, se uită cu neîncredere la mine și frica lor parcă îmi dă un brânci: dispari.
Ei bine, nu o să dispar, cel puțin deocamdată. O să stau la 2 metri de toți vecinii mei, de vânzătorii de la supermaket și o să scot cățelu la plimbare pe bază de hârtie oficială de trei ori pe zi. Și o să aștept să treacă și chestia asta cu nume aiurea care a venit de nu știu unde.
Sunt mai hotărât ca niciodată să mă bucur de viață așa cum este, să fiu fericit dacă este soare și atunci când o să am voie, o să dau mâna cu toți vecinii, o să intru în primul pub/restaurant/bodegă/bistrou deschis și o să mă înghesui cu toți bețivii și deși cânt groaznic, o să o fac și pe asta.
Aștept să vină și vremea noastră, a oamenilor și promit să fiu fericit chiar dacă nu sa dat încă o lege în acest sens.
